Ce înseamnă fericirea?
Într-o dimineața fiul meu a intrat în camera mea și a spus: — Mamă, vreau să invăț la ASE. Asta da, noutate… — Stai un pic, - îi spun eu, - hai să fim realiști. Nu dispun de banii necesari, nici măcar salariul meu pe timp de un an nu acoperă cheltuielile necesare, iar dacă incerci să aplici la buget fără să cunosti pe cineva nu ai nici o șansă. — Am zis, că vreau să învăt acolo, și am să o fac cu propriile puteri!
Îmi venea să plâng. Cum să-i explici copilului, că mama lui, care din copilarie a fost pentru el o zână magnifică, de data aceasta nu-l poate ajuta cu nimic?
A studiat tot anul, mergând cu pași mărunti dar siguri catre visul mult dorit. Ore întregi tocea cărțile, după programul de școală mergea la ore particulare, citea, învăța, scria de dimineața pâna seara. Perioada vacanței o petrecea la cursuri. Prietenii lui se distrau – el însă cu pungi sub ochi, verde la față și slab, petrecea tot timpul asupra cărților. Și colac peste pupăză, a apărut prima sa dragoste, seara la film, noaptea la studiat. Mi se rupea inima când îmi trecea prin minte gândul că nu o să reușească și totul va fi în zadar.
— Ce universitate va-ți ales?- întrebau cunoscuții. — ASE. – murmuram eu încet, anticipând următoarea întrebare. — Aveți ceva relații în ASE?!? Ziua primului examen. De dimineață imi scăpau lucrurile din mâini din cauza emoțiilor. Incercam să-mi conving fiul, că indiferent de ce se va întâmpla, îl voi iubi în aceeași măsură, in viața noastră nu se va schimba nimic si nu va fi mai rău. — Bine zici mamă, intr-adevăr nu se va schimba nimic in viața noastră. Nu ințelegi, o fac din principiu!
S-a încheiat sesiunea. A luat, sigur a luat, dar lista cu cei admisi va fi anunțată abia mâine. N-am reușit să închid un ochi toată noaptea. Inima-mi se bucura, iar conștiința nu mă lăsa să-mi exprim bucuria înainte de timp. Ah, și dacă nu e pe lista cu cei admiși? Dacă cumva nu-i va ajunge un punct? … Of, iar dacă e pe listă… Toată noapte am petrecut-o consumând calmante.
Dimineață, am ajuns împreună, cu o jumătate de oră înainte de timp. În hol deja se aflau o mulțime de părinți și abiturienți ingrijorați. Toți la fel de emoționați ca și noi. Dar pentru fiul meu acest lucru reprezenta o parte importantă din viață, îl vedeam cum se abținea, dar buzele îi tremurau. În orice caz, să înaintezi actele pentru altă universitate era prea târziu.
În sfârșit apare domnișoara din comisia de înscriere cu lista celor admiși. Se apropie de aviz, pentru a afișa listele mult așteptate. Pentru unii ferecire, pentru alții condamnare….
Toată lumea brusc s-a îndreptat spre aviz. Fiul meu s-a ridicat în vârful degetelor și se uita peste capetele mulțimii.
Iar eu – la ochii lui. Doamne, cât de mult a durat acest moment! Și dintr-odată el a sărit în sus de bucurie și s-a îndreptat grăbit spre mine, așa cum obișnuia să facă când era mic: — Mami, am reușit! Eu am reușit!!!
Și lacrimi de bucurie pe obraji, iar bătăile inimii tot mai dese și mai dese… Am înmărmurit, tot nu-mi venea să cred.
Apoi am fugit spre casă, nu, am zburat spre casă! Râdeam, strigam de bucurie, eu plângeam, și iarăși râdeam. Și în acea clipă părea că în afară de noi nu mai exista nimeni pe pământ.
Chiar și atunci când fiul meu se afla în anul trei de învățământ, ne întrebau: “Aveți pe cineva cunoscut în ASE?!?” La care cu mândrie le răspundeam :” Avem, pe cel mai capabil și ambițios băiat din lume!”